Doamna Pițur… sau profesorii care nu se termină odată cu școala

Cred că fiecare dintre noi a avut, de-a lungul anilor de școală, măcar un profesor pe care și-l amintește și astăzi, fie pentru că l-a inspirat, fie pentru că l-a învățat ceva ce nu scria în manuale, fie pentru că, după douăzeci și ceva de ani, încă mai aude în minte o replică spusă la o oră și se trezește zâmbind fără să-și dea seama.

Bine, există și categoria profesorilor pe care îi ții minte pentru că ți-au făcut viața un calvar, dar despre aceștia nu vorbim astăzi, că e frumos afară, cafeaua e bună și n-am niciun chef să-mi stric dispoziția.

Astăzi vreau să vă povestesc despre un profesor din prima categorie. De fapt, despre o profesoară. Și, dacă ar fi să fiu foarte exact, despre o profesoară de engleză care, la un moment dat, a primit sarcina de a supraveghea câțiva adolescenți care cântau rock și care, fără să știe, a ajuns să însemne pentru ei mult mai mult decât omul care avea cheia de la amfiteatrul liceului.

Dar, ca să înțelegeți cum am ajuns aici, trebuie să ne întoarcem puțin în timp, unde altundeva decât la Colegiul Național "Radu Greceanu" din Slatina, undeva pe la începutul anilor 2000, când eu și alți câțiva colegi eram convinși că viitorul muzicii rock depindea, într-o măsură considerabilă, de capacitatea noastră de a ne sincroniza instrumentele. Formația se numea IREAL.

Nu mai țin minte exact de unde venise numele, probabil dintr-o combinație de "Unreal", entuziasm adolescentin și convingerea că ceea ce făceam noi era atât de extraordinar încât nici măcar realitatea nu era pregătită pentru așa ceva. Ceea ce, dacă stau bine să mă gândesc, nu era complet fals. Uneori nici noi nu eram pregătiți pentru ceea ce făceam.

Componența inițială era simplă: Gabi la chitară și voce, Ioana la clape, Adi la tobe și subsemnatul la bass, instrument pe care îl alesesem nu neapărat pentru că mă născusem cu vocație de bass-ist, ci pentru că aveam acasă un bass electric făcut la Reghin, Gabi cânta mai bine decât mine la chitară și cineva trebuia să țină cele patru corzi responsabile cu partea aceea a muzicii pe care o simți mai degrabă în stomac decât în urechi.

Între timp, m-am îndrăgostit iremediabil de instrumentul ăla și am ajuns să mă autointitulez, cu un nivel de umor discutabil, Ich bin BASS-oist, dar asta este o altă poveste și probabil că merită spusă separat.

După o vară întreagă de repetiții, am avut prima noastră cântare oficială, la deschiderea anului școlar, unde am demonstrat că putem interpreta piese de la Pink Floyd, 4 Non Blondes, Vița de Vie și Conexiuni, dar și că echipamentele de sonorizare au limite fizice care, o dată depășite, se manifestă printr-un fenomen spectaculos numit fum.

Mai exact, în timp ce cântam Another Brick in the Wall, una dintre boxe a început să fumege fix pe linia mea de bass.

Eu, evident, am fost puțin mândru. Nu în fiecare zi reușești să scoți fum dintr-o boxă doar cântând la patru corzi.

Profesorii își făceau semne, colegii începuseră să se agite, dar noi am continuat să cântăm, pentru că eram rockeri, eram rebeli și, la vârsta aia, conceptul de evaluare a riscurilor era ceva ce urma să descoperim mult mai târziu.

Boxa s-a reparat. Noi am supraviețuit. Și conducerea liceului a decis că, dacă vrem să continuăm să repetăm în amfiteatru în weekenduri, ar fi bine să existe și un adult responsabil prin preajmă.

O decizie absolut rezonabilă, dacă mă întrebați astăzi. La vremea respectivă, probabil că ni s-a părut doar încă o formalitate administrativă. Așa că ne-au repartizat-o pe doamna Pițur, profa de engleză. Și cred că aici a făcut conducerea liceului una dintre cele mai inspirate alegeri posibile.

Pe doamna Pițur o știam deja de la ore.

Era genul acela de profesor pe care elevii îl consideră cool, dar nu pentru că încerca să pară de vârsta lor sau pentru că le permitea orice, ci pentru că avea o calitate pe care, din păcate, nu o întâlnești la fiecare adult care lucrează cu adolescenți: ne asculta. Ne asculta ideile, părerile, argumentele, chiar și atunci când nu era de acord cu ele, și nu-mi amintesc să fi văzut vreodată cum ia opinia unui elev și o face praf doar pentru că venea de la cineva care avea cu douăzeci sau treizeci de ani mai puțină experiență de viață. Ceea ce, pentru niște adolescenți convinși că au descoperit deja toate adevărurile fundamentale ale universului, era un lucru extraordinar.

Pentru că, la șaisprezece-șaptesprezece ani, ai păreri. Multe. Despre orice. Despre muzică, politică, viață, dragoste, profesori, viitor și, dacă te întreabă cineva, probabil și despre cum ar trebui administrată economia mondială, deși încă mai primești bani de buzunar de la părinți.

Iar doamna Pițur avea răbdarea să ne asculte. Nu înseamnă că ne dădea dreptate. Nici pe departe. Dar ne lăsa să gândim, să argumentăm, să greșim și să înțelegem singuri de ce unele idei erau bune, iar altele aveau nevoie de puțină muncă suplimentară.

La orele de engleză ne-a învățat, evident, engleză.

Dar, privind în urmă, cred că ne-a învățat și ceva despre creativitate, despre libertatea de a avea o opinie și despre responsabilitatea de a o susține.

Iar în weekenduri urma să descoperim că toate lucrurile astea se aplică inclusiv atunci când ai o chitară electrică în mână.

Repetițiile începeau, teoretic, undeva pe la nouă-zece dimineața.

Spun "teoretic" pentru că ora la care ajungeam în amfiteatru și ora la care începeam efectiv să repetăm erau două noțiuni complet diferite, separate de o perioadă de timp pe care nici astăzi nu cred că am reuși s-o justificăm într-un raport de activitate.

Doamna Pițur venea și deschidea amfiteatrul. Noi începeam să cărăm echipamentele. Tobe, chitare, amplificatoare, boxe, mixer, cabluri și tot arsenalul necesar pentru ca cinci adolescenți să producă un nivel de zgomot care să justifice existența unei formații rock.

În vreo treizeci de minute reușeam să punem lucrurile la locul lor. Și apoi începea adevărata provocare. Acordatul instrumentelor. Verificatul microfoanelor. Reglatul sunetului. Testatul amplificatoarelor. Cântatul complet neprogramat al unor bucăți din alte piese. Discuțiile despre ce ar trebui să repetăm. Încă o verificare a sunetului. Încă o bucată de piesă cântată de cineva care avea chef să demonstreze că învățase ceva nou acasă. Și, undeva după minimum o oră de asemenea activități, ajungeam, în sfârșit, la concluzia că ar fi bine să cântăm și noi ceva din repertoriu.

Practic, aveam un proces de pregătire care, dacă ar fi fost documentat corespunzător, ar fi putut servi drept exemplu de cum să transformi treizeci de minute de muncă într-o oră și jumătate de entuziasm.

Iar doamna Pițur era acolo. Weekend de weekend. Nu pe un scaun, într-un colț, cu o carte în mână, așteptând să terminăm ca să poată încuia sala și să plece acasă.

Era cu noi. Asculta. Cânta. Propunea piese. Repeta. Ne spunea când ceva nu suna bine și, mai ales, avea curajul să ne spună când ambițiile noastre muzicale depășeau, într-o manieră destul de spectaculoasă, posibilitățile tehnice ale formației.

Și aici trebuie să vă povestesc despre Queen.

La un moment dat, pregăteam un concert ( a se citi cântare ) și ni se pusese nouă pata pe o piesă de la Queen. Nu mai țin minte exact care. Probabil că, dacă aș fi știut atunci cât de importantă avea să devină amintirea asta, aș fi fost mai atent la detalii, dar, la vremea respectivă, eram mult prea ocupat să mă consider muzician ca să-mi fac griji pentru arhivarea evenimentelor. Cert este că voiam să cântăm Queen. Și mai cert este că Queen nu voia neapărat să fie cântat de noi.

Ne chinuiam. Repetam. O luam de la capăt. Mai greșeam ceva. Încercam din nou. Și, de fiecare dată, rezultatul avea o relație destul de îndepărtată cu piesa originală.

Dacă Freddie Mercury ar fi fost prin apropiere, probabil că ar fi cerut să fie lăsat să plece. La un moment dat, doamna Pițur, care ne ascultase încercările și probabil ajunsese la concluzia că există limite chiar și pentru optimismul pedagogic, ne-a spus ceva ce încă îmi răsună în urechi, cu aceeași intonație cu care am auzit-o atunci, în amfiteatru: "Măi, nu cântăm orice, vrem să dovedim un Queen..." Și avea dreptate. Doar că nouă ne-a luat ceva timp să acceptăm.

Pentru că doamna Pițur asculta muzică bună. Chuck Berry, John Lennon, The Beatles, Queen, rockul acela clasic pe care îl asculți și astăzi și înțelegi de ce a rămas în istorie. Și ne propunea piese. Piese potrivite pentru noi, pentru instrumentele noastre, pentru ce puteam face atunci.

Dar noi eram adolescenți. Și, ca orice adolescenți care se respectă, aveam uneori convingerea fermă că știm mai bine. Așa că doamna Pițur trebuia să ducă, pe lângă activitatea de coordonare muzicală, și o muncă serioasă de convingere, explicându-ne de ce o piesă pe care noi o consideram extraordinară nu era neapărat cea mai inspirată alegere pentru un concert la care urma să fim ascultați și de oameni care știau cum ar trebui să sune.

Nu ne tăia aripile.

Doar încerca să se asigure că, atunci când ne luam zborul, nu intram direct într-un stâlp.

Ceea ce, dacă mă gândesc la istoricul nostru cu boxe fumegânde, era o preocupare perfect justificată.

Și apoi era Simina. Fiica doamnei Pițur. Mai mică decât noi, dar parte din familia extinsă a formației, pentru că în lumea IREAL nu conta neapărat dacă erai pe scenă sau lângă scenă, ci dacă erai dispus să participi la nebunia colectivă. Iar Simina participa. Căra cu noi tobe, boxe, chitare și mixere din depozit în amfiteatru, învăța acordurile pieselor, cânta alături de noi, ne înregistra și, uneori, avea un avantaj considerabil față de muzicienii oficiali ai formației: era suficient de atentă la ce se auzea în boxe încât să observe când noi o luam pe arătură.

Ceea ce se întâmpla ... nu foarte rar. Și ne spunea. Iar noi, probabil cu aerul acela de artiști neînțeleși care tocmai au primit o observație tehnică de la cineva din afara formației, trebuia să acceptăm că avea dreptate. Din nou.

Și uite așa, fără să ne dăm seama, weekendurile noastre deveniseră un fel de familie muzicală extinsă, în care noi eram copiii care făceau gălăgie, doamna Pițur era adultul care ne ținea pe direcție, iar Simina era omul care participa la toate și care, din când în când, ne amintea că între entuziasm și muzică există totuși o diferență. Una care se aude. Mai ales în boxe.

Dar cred că una dintre cele mai frumoase amintiri din perioada aia nu are legătură cu vreo piesă, cu vreun concert sau cu vreun moment spectaculos de pe scenă.

Are legătură cu niște sandvișuri. Cu ciuperci. Și, dacă există printre cei care citesc povestea asta vreun fost membru IREAL, sunt aproape sigur că în momentul ăsta a început să zâmbească.

Pentru că sandvișurile alea erau legendare. Doamna Pițur le pregătea acasă și le aducea pentru toți, iar ele apăreau exact în momentele în care, după jumătate de zi de repetiții, stomacurile noastre începeau să protesteze mai tare decât amplificatoarele.

Nu mai știu ce conțineau. Adică știu sigur că aveau ciuperci. Restul rețetei a rămas, din punctul meu de vedere, un secret bine păzit, probabil transmis doar pe linie familială și protejat de niște clauze de confidențialitate pe care n-am avut niciodată ocazia să le semnez.

Dar știu că erau dumnezeiești. Și mai știu că aveau o proprietate absolut miraculoasă. Făceau liniște. Pe toți ne amuțeau. Simultan. Ceea ce, pentru cineva care petrecuse câteva ore ascultând adolescenți discutând despre muzică, cântând, contrazicându-se și încercând să demonstreze că pot interpreta Queen, trebuie să fi fost o realizare pedagogică de excepție.

Ne așezam pe marginea scenei din amfiteatru, cu picioarele atârnând în jos, și mâncam. Uneori discutam despre cum mersese repetiția. Alteori despre ce urma să cântăm. Dar de multe ori pur și simplu stăteam acolo, obosiți, fericiți și convinși că lumea este un loc extraordinar, mai ales când cineva are grijă să nu rămâi nemâncat în timp ce încerci să devii rockstar.

Și e interesant cum funcționează memoria. Am uitat multe dintre piesele pe care le-am repetat. Am uitat ordinea concertelor. Am uitat probabil sute de discuții și de întâmplări din perioada aia. Dar îmi amintesc perfect cum stăteam pe marginea scenei, cu picioarele atârnând, mâncând sandvișuri cu ciuperci.

Pentru că, uneori, cele mai importante lucruri din viață nu se întâmplă în lumina reflectoarelor.

Se întâmplă în pauza dintre două piese.

Au trecut lunile și IREAL a început să cânte și în afara liceului.

Am ajuns să repetăm la Casa de Cultură a Sindicatelor, în fosă, am schimbat componența formației, au venit oameni noi, au plecat alții și, încet-încet, am început să avem concerte care nu mai erau doar o parte din programul unei festivități școlare. Și îmi amintesc unul în mod special. Concertul de Crăciun din sala mica de la Casa de Cultură.

Primul nostru concert adevărat, în sensul că oamenii din sală nu veniseră pentru că trebuiau să participe la deschiderea anului școlar, la un bal al bobocilor sau la o ceremonie, ci pentru că voiau să ne asculte.

Cred că erau vreo 150 de oameni. Poate mai mulți, poate mai puțini. Nu mai contează. Pentru noi, sala aia era plină. Și noi eram cei mai tari muzicieni din lume.

Am cântat de parcă nu exista ziua de mâine, cu toată energia, emoția și inconștiența frumoasă pe care le poți avea când ești adolescent și urci pe o scenă convins că lumea a venit acolo special pentru tine. We rocked out like there was no tomorrow.

Și, când s-a terminat concertul, oamenii au aplaudat. Iar noi am fost fericiți. Genul acela de fericire pe care nu o poți reproduce mai târziu, indiferent câți bani câștigi, câte proiecte termini sau câte lucruri importante reușești să faci. Pentru că, în seara aia, niște puști care repetaseră luni întregi în weekenduri au văzut că visul lor poate să existe și în afara amfiteatrului liceului.

Că muzica lor poate să aducă oameni într-o sală. Că cineva poate să vină, să asculte și să aplaude. Și, dacă mă întrebați astăzi, cred că aplauzele alea au valorat pentru noi mai mult decât ne-am dat seama atunci.

Doamna Pițur este și astăzi profesoară de engleză la Colegiul Național "Radu Greceanu" din Slatina. Ne-am mai întâlnit de-a lungul anilor, am mai povestit, am mai schimbat câteva vorbe și apoi fiecare și-a continuat drumul. Simina a crescut și ea, și-a urmat propriul drum, iar noi, foștii membri IREAL, am devenit între timp adulți cu meserii, familii, responsabilități și, în unele cazuri, cu un nivel de energie care nu mai permite repetiții de șase - șapte ore urmate de concerte până târziu.

Deși, dacă ar apărea cineva cu un amplificator, un bass și niște sandvișuri cu ciuperci, nu garantez că aș refuza.

Dar mă gândesc uneori la perioada aia. La weekendurile petrecute în amfiteatru. La instrumentele cărate din depozit. La piesele pe care le-am cântat bine și la cele pe care le-am chinuit până când probabil și autorii lor ar fi preferat să nu le mai recunoască. La Queen. La Simina. La sandvișuri. Și, mai ales, la doamna Pițur. Pentru că abia acum, când sunt și eu adult și am copii, înțeleg cu adevărat ce însemna să-ți petreci weekendurile cu niște adolescenți care aveau mai mult entuziasm decât disciplină și mai multe vise decât competențe muzicale.

Însemna timp. Timp din viața ta. Timp pe care puteai să-l petreci cu familia, cu prietenii, odihnindu-te sau făcând absolut orice altceva. Și pe care ai ales să-l petreci cu niște copii care voiau să cânte rock. Nu pentru că era obligatoriu. Nu pentru că făcea parte din programa școlară. Ci pentru că ai văzut în ei ceva ce merita încurajat. Și cred că aici este diferența dintre un profesor bun și un profesor pe care îl porți cu tine toată viața. Un profesor bun te învață lucruri. Un profesor extraordinar te ajută să descoperi ce poți deveni.

Nu știu dacă doamna Pițur a realizat vreodată cât de mult a însemnat pentru noi.

Probabil că nu. Pentru că noi eram prea ocupați să fim adolescenți, să cântăm, să visăm și să ne bucurăm de fiecare concert ca să ne oprim și să spunem lucrurile care contează. Și poate că tocmai de aceea scriu povestea asta acum. Pentru că sunt lucruri pe care le înțelegi abia după ce trec anii. Și pentru că unele mulțumiri nu au termen de expirare. Așa că, doamna Pițur, dacă ajungeți să citiți rândurile astea, aș vrea să vă spun ceva ce probabil ar fi trebuit să vă spunem cu toții acum douăzeci și ceva de ani.

Nu ați fost doar parte din povestea noastră. Ați fost unul dintre povestitorii care au ghidat niște puști rebeli să înțeleagă ce înseamnă libertatea exprimată în acorduri electrice, sincere și necenzurate.

Ne-ați învățat că putem avea propriile opinii fără să-i desconsiderăm pe ceilalți, că putem visa fără să uităm să muncim pentru visele noastre și că libertatea de exprimare nu înseamnă neapărat să cânți Queen dacă încă nu ești în stare să cânți Queen.

Deși noi am încercat.

Doamne, cât am încercat! 😂

Și mai vreau să vă spun ceva. La fiecare concert, când oamenii ne aplaudau, noi eram cei care stăteam pe scenă, cu instrumentele în mâini, fericiți că reușiserăm să facem ceva ce cu câteva luni înainte părea doar un vis. Dar o parte dintre aplauzele alea au fost întotdeauna ale dumneavoastră. Și ale Siminei.

Doar că noi n-am știut atunci să le împărțim cum trebuie.

Așa că încerc s-o fac acum.

Și, ca să-l parafrazez pe Axl Rose, pentru că până la urmă vorbim despre niște rockeri și ar fi păcat să încheiem fără puțin Guns N' Roses: You're one in a million. ❤️🎸

Vă mulțumesc!