Halloween… sau Jack si felinarul care n-a reușit să stingă noaptea

Există câteva lucruri pe lumea asta pe care omenirea le-a adoptat cu un entuziasm greu de explicat, fără să-și pună prea multe întrebări despre originile lor, iar Halloween-ul este, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai bune exemple, pentru că nu știu exact în ce moment am ajuns de la niște tradiții celtice legate de sfârșitul recoltei și începutul iernii la situația în care, în ultima zi a lunii octombrie, niște adulți perfect funcționali se costumează în vampiri, vrăjitoare sau personaje din filme de groază, în timp ce copiii bat la ușile vecinilor și le solicită dulciuri sub amenințarea unor represalii pe care, în mod normal, le-am încadra undeva la capitolul șantaj.

Dar trebuie să recunosc că ideea are un anumit farmec. Mai ales dacă ai copii.

Pentru că, atunci când ai copii, descoperi destul de repede că orice sărbătoare, indiferent de originea ei geografică, religioasă sau culturală, reprezintă în primul rând o oportunitate pentru comerț de a-ți demonstra că există încă o categorie de produse de care nu știai că ai nevoie, dar fără de care, aparent, familia ta nu va putea supraviețui emoțional.

De Crăciun avem globuri, instalații, brazi și cadouri.

De Paște avem iepurași, ouă și decorațiuni.

De Halloween avem dovleci, schelete, pânze de păianjen, fantome, costume și niște obiecte care, dacă le-ai găsi prin casă în orice altă perioadă a anului, probabil ai chema poliția sau măcar ai întreba-o pe doamna Barbu dacă știe ceva despre ele.

Iar eu, care am crescut într-o perioadă în care principalul eveniment al sfârșitului de octombrie era faptul că începea să se facă frig și trebuia să scoți geaca groasă din dulap, mă trezesc acum analizând oferta de dovleci decorativi și încercând să înțeleg dacă o pânză de păianjen artificială de 29,99 lei este mai potrivită decât cea naturală, pe care aș putea s-o obțin gratuit dacă aș amâna suficient de mult curățenia prin anumite colțuri ale casei.

Dar, pentru că îmi place să știu de unde vin lucrurile pe care ajung să le fac, m-am apucat să citesc puțin despre Halloween.

Și am descoperit că, dincolo de costume, bomboane și dovleci luminați, există o poveste atât de frumoasă și de absurdă încât, dacă ar fi fost inventată astăzi, probabil că ar fi fost respinsă de un producător de la Hollywood pe motiv că personajul principal nu este suficient de credibil.

Povestea unui irlandez pe nume Jack. Mai exact, Stingy Jack. Adică Jack Zgârcitul.

Un om care, dacă ar fi trăit în România zilelor noastre, probabil ar fi fost genul acela de individ care te invită la o bere, comandă două, iar când vine nota își amintește brusc că și-a uitat portofelul acasă. Și care, spre deosebire de majoritatea celor care practică acest sport, a reușit să facă lucrul ăsta inclusiv cu Diavolul.

Ca să înțelegem povestea, trebuie să ne întoarcem câteva secole în urmă în Irlanda, unde tradiția spune că trăia un individ pe nume Jack, cunoscut pentru două calități care, deși nu par neapărat recomandări pentru o viață spirituală echilibrată, i-au asigurat un loc destul de important în folclorul local: era zgârcit și avea un talent ieșit din comun de a-i păcăli pe ceilalți.

Nu era vreun erou. Nu salva prințese, nu omora dragoni și nici nu pleca în călătorii inițiatice din care să se întoarcă mai înțelept.

Jack bea, făcea șmecherii și încerca să obțină cât mai multe lucruri fără să plătească pentru ele, ceea ce, dacă stau să mă gândesc, îl face un personaj surprinzător de contemporan.

La un moment dat, Diavolul, care probabil auzise despre reputația lui și voia să vadă dacă omul merita atâta atenție, a decis să-l viziteze.

Acum, nu știu exact cum funcționa departamentul de relații cu publicul din Iad în perioada respectivă, dar mi se pare interesant că Diavolul avea suficient timp liber încât să se deplaseze personal pentru a verifica un bețiv irlandez. Probabil că lucrurile erau ceva mai relaxate pe atunci, înainte de apariția internetului, a comentariilor de pe Facebook și a grupurilor de WhatsApp ale părinților.

Cert este că cei doi s-au întâlnit într-un pub. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, reprezintă un loc foarte potrivit pentru o întâlnire între un irlandez și o entitate supranaturală, mai ales dacă ne gândim că, după câteva beri, diferența dintre cele două categorii devine uneori greu de stabilit.

Au băut, au discutat și, la un moment dat, a venit nota de plată. Iar Jack, fidel principiilor sale financiare, a constatat că nu avea nici cea mai mică intenție să scoată bani din buzunar. Așa că i-a propus Diavolului o afacere. Să se transforme într-o monedă cu care să plătească băutura. Diavolul, care aparent avea o încredere destul de mare în propriile capacități și o experiență limitată în interacțiunile comerciale cu irlandezii, a acceptat. Și s-a transformat într-o monedă.

Moment în care Jack, în loc să plătească, a băgat moneda în buzunar, lângă o cruciuliță de argint, împiedicându-l astfel pe Diavol să revină la forma inițială.

Eu nu știu cum vi se pare vouă, dar mie mi se pare una dintre cele mai spectaculoase escrocherii din istoria relațiilor dintre oameni și forțele întunericului.

Adică Diavolul, personaj care de secole încearcă să-i ispitească pe oameni, să le cumpere sufletele și să le provoace tot felul de necazuri, a ajuns să fie ținut captiv în buzunarul unui irlandez care nu voia să plătească două beri.

Și, ca să fie umilința completă, Jack a început să negocieze. I-a spus că îl eliberează dacă promite să nu-l deranjeze timp de un an și să nu-i revendice sufletul în cazul în care moare între timp.

Diavolul a acceptat.

Ceea ce demonstrează că, indiferent cât de experimentat ai fi în negocieri, există întotdeauna riscul să întâlnești pe cineva care joacă într-o ligă complet diferită.

Un an mai târziu, Diavolul s-a întors. Și aici trebuie să recunosc că încep să am anumite îndoieli cu privire la capacitățile lui de evaluare a riscurilor, pentru că, după ce un individ te-a păcălit o dată și te-a ținut captiv într-un buzunar, poate că n-ar fi rău să trimiți pe altcineva la următoarea întâlnire.

Dar nu. Diavolul s-a prezentat din nou personal.

Jack, care între timp probabil își continuase viața cu aceeași combinație de băutură, zgârcenie și creativitate financiară, i-a cerut o ultimă favoare. Să se urce într-un copac și să-i culeagă un măr. Acum, trebuie să vă imaginați scena.

Diavolul, stăpânul Iadului, o entitate care în imaginația colectivă conduce armate de demoni și are acces la tot felul de puteri supranaturale, se cațără într-un copac ca să-i culeagă un măr unui irlandez care deja îl păcălise o dată.

Nu știu cine se ocupa de recrutare în Iad, dar am senzația că la capitolul gândire critică existau anumite probleme. Jack a așteptat să urce în copac, după care a cioplit o cruce pe trunchi, împiedicându-l să mai coboare.

Și a început o nouă negociere.

De data asta a cerut zece ani de liniște și promisiunea că Diavolul nu-i va lua niciodată sufletul. Iar Diavolul, aflat probabil într-o situație destul de delicată din punct de vedere al imaginii publice, a acceptat din nou.

Pentru că, dacă prima dată poți explica faptul că ai fost păcălit printr-o combinație de neatenție și exces de încredere, a doua oară, când ajungi să stai blocat într-un pom, lucrurile încep să semene mai degrabă cu o problemă de competență profesională.

Și uite așa Jack a reușit să-l păcălească de două ori pe Diavol.

Ceea ce, în sine, ar fi putut reprezenta o realizare remarcabilă, dacă povestea s-ar fi terminat aici. Dar, din păcate pentru Jack, viața are obiceiul să-ți prezinte nota de plată exact atunci când ești convins că ai reușit să pleci fără să achiți consumația.

La un moment dat, Jack a murit.

Și, conform legendei, s-a prezentat la porțile Raiului, unde a descoperit că reputația lui de bețiv, zgârcit și escroc nu reprezenta tocmai profilul ideal pentru admitere. Așa că a fost refuzat.

Nu știu dacă a existat o comisie, un interviu sau posibilitatea de a depune contestație, dar rezultatul a fost clar: Jack nu putea intra în Rai. Prin urmare, a plecat spre Iad. Unde, în mod normal, ar fi trebuit să fie primit fără prea multe discuții, având în vedere istoricul lui de activități și faptul că probabil îndeplinea un număr considerabil de criterii de eligibilitate.

Doar că aici a apărut o problemă administrativă. Diavolul îi promisese că nu-i va lua niciodată sufletul. Și, spre deosebire de anumiți oameni pe care îi cunoaștem cu toții, Diavolul se pare că își respectă promisiunile.

Așa că l-a refuzat și el.

Ceea ce l-a pus pe Jack într-o situație pe care, dacă ar fi trăit în zilele noastre, probabil ar fi încercat s-o rezolve printr-o sesizare la protecția consumatorului.

Nu era primit în Rai. Nu era primit în Iad. Nu avea unde să se ducă.

Practic, reușise performanța de a fi respins de ambele instituții care se ocupau de viața de apoi, ceea ce reprezintă, trebuie să recunoaștem, un nivel de incompatibilitate instituțională destul de greu de atins.

Jack l-a întrebat pe Diavol ce ar trebui să facă, având în vedere că afară era întuneric și nu avea cum să-și găsească drumul. Iar Diavolul, probabil sătul până peste cap de individul care îl transformase într-o monedă și apoi îl blocase într-un copac, i-a aruncat un cărbune aprins din focurile Iadului.

Să aibă lumină.

Atât. Fără instrucțiuni. Fără garanție. Fără asistență tehnică.

Jack a luat cărbunele și l-a pus într-un nap scobit, pe care îl folosea drept felinar, apoi a plecat să rătăcească prin întuneric, condamnat să nu-și găsească niciodată odihna.

Și uite așa s-a născut legenda lui Jack of the Lantern. Sau, cum avea să fie cunoscut mai târziu, Jack-o'-lantern.

Adică dovleacul acela cu ochi triunghiulari și un zâmbet dubios pe care îl punem astăzi la intrarea în casă, fără să ne gândim prea mult că simbolizează, de fapt, un irlandez care a reușit să se certe cu ambele destinații disponibile după moarte.

Acum, partea interesantă este că în povestea originală nu există niciun dovleac. Jack folosea un nap. Da, un nap. Leguma aceea pe care majoritatea copiilor din ziua de astăzi probabil n-ar recunoaște-o nici dacă ar fi însoțită de o etichetă explicativă și un cod QR.

În Irlanda și în alte părți ale insulelor britanice, oamenii obișnuiau să scobească napi sau alte rădăcinoase și să le transforme în felinare cu chipuri înfricoșătoare, pe care le foloseau pentru a alunga spiritele rele. Abia când tradiția a ajuns în America, prin intermediul imigranților irlandezi, lucrurile au început să se schimbe. Pentru că americanii au descoperit că dovlecii erau mai mari, mai ușor de scobit și, probabil cel mai important, ofereau o suprafață considerabil mai generoasă pentru exprimarea artistică.

Așa că napul a fost înlocuit cu dovleacul.

O decizie care, din punct de vedere practic, mi se pare perfect justificată, pentru că nu știu dacă ați încercat vreodată să sculptați o față înfricoșătoare într-un nap, dar am senzația că ai nevoie de instrumente de precizie, multă răbdare și, eventual, o lupă.

În schimb, un dovleac îți oferă suficient spațiu încât să faci doi ochi, un nas și o gură, chiar dacă rezultatul final seamănă uneori mai degrabă cu un pacient care tocmai a ieșit de la stomatolog decât cu o creatură a întunericului.

Și așa am ajuns la dovleacul de Halloween pe care îl cunoaștem astăzi.

Un simbol care a călătorit din folclorul irlandez până în cultura populară americană și apoi înapoi în Europa, unde a fost adoptat cu entuziasm inclusiv de oameni care, cu treizeci de ani în urmă, considerau dovleacul un ingredient pentru plăcintă și nimic mai mult.

Ceea ce, dacă mă întrebați pe mine, reprezintă una dintre cele mai spectaculoase campanii de rebranding din istoria agriculturii.

Dar Halloween-ul este mai vechi decât Jack și felinarul lui.

Originile sărbătorii sunt legate de Samhain, un festival celtic care marca sfârșitul recoltei și începutul sezonului rece, o perioadă în care oamenii credeau că granița dintre lumea celor vii și cea a spiritelor devenea mai subțire. Ceea ce, dacă ne gândim puțin, are o anumită logică. Zilele deveneau mai scurte, nopțile mai lungi, frigul începea să-și facă simțită prezența, iar oamenii, care nu aveau Netflix, centrale termice și posibilitatea de a verifica vremea pe telefon, trebuiau să găsească o explicație pentru toate zgomotele ciudate care se auzeau noaptea.

Așa că au apărut poveștile despre spirite, focurile ritualice, măștile și tot felul de obiceiuri menite să-i protejeze pe cei vii de eventualii vizitatori din lumea cealaltă.

Mai târziu, odată cu răspândirea creștinismului, tradițiile s-au amestecat cu sărbătorile dedicate sfinților și morților, iar numele Halloween a evoluat din All Hallows' Eve, adică ajunul Zilei Tuturor Sfinților.

De-a lungul secolelor, sărbătoarea s-a transformat, a călătorit, a împrumutat obiceiuri și a ajuns să includă costume, petreceri, dulciuri și celebrul trick or treat, expresie pe care copiii români au adoptat-o cu o rapiditate remarcabilă, mai ales după ce au descoperit că poate produce ciocolată fără să fie nevoie să aștepte Crăciunul.

Și, trebuie să recunosc, din perspectiva unui copil, conceptul este absolut genial.

Te costumezi. Mergi la vecini. Ceri dulciuri. Și, dacă nu primești, îi informezi politicos că există posibilitatea să se întâmple ceva neplăcut.

Practic, o combinație între colindat, negociere comercială și o formă incipientă de criminalitate organizată, dar cu rezultate mult mai bune pentru sănătatea emoțională a participanților.

La noi, Halloween-ul a ajuns relativ recent, cel puțin în forma asta comercială, și a fost întâmpinat, cum era de așteptat, cu două categorii principale de reacții.

Prima categorie este formată din oamenii care îl consideră o sărbătoare simpatică, o ocazie de a te costuma, de a decora casa și de a te distra.

A doua categorie este formată din oamenii care consideră că Halloween-ul reprezintă o amenințare directă la adresa tradițiilor românești, a identității naționale și, probabil, a echilibrului cosmic.

Eu mă situez undeva la mijloc, în sensul că nu cred că un dovleac scobit la intrarea în casă reprezintă un pericol pentru civilizația românească, dar nici nu sunt convins că avem nevoie de încă o sărbătoare pentru care să cumpărăm decorațiuni pe care apoi să le depozităm unsprezece luni într-o cutie.

Mai ales că noi, românii, avem deja un patrimoniu supranatural destul de respectabil.

Avem strigoi, moroi, iele, pricolici și o mulțime de alte personaje care ar putea susține fără probleme o franciză cinematografică întreagă, dacă s-ar găsi cineva să le facă un marketing decent.

Și, spre deosebire de vampirii americani, care locuiesc prin castele spectaculoase, conduc mașini scumpe și au relații sentimentale complicate cu adolescente, strigoii noștri sunt mult mai practici.

Nu au nevoie de efecte speciale. Nu poartă neapărat pelerine. Și, din câte înțeleg din folclor, au prostul obicei să se întoarcă acasă exact când rudele începuseră să se obișnuiască fără ei. Ceea ce, dacă stau să mă gândesc, este mult mai înfricoșător decât un schelet din plastic agățat de gard.

În plus, avem și Noaptea Sfântului Andrei, cu usturoi, spirite și tot felul de ritualuri de protecție, ceea ce demonstrează că strămoșii noștri se ocupau de problema entităților supranaturale cu mult înainte să apară dovlecii decorativi în supermarketuri.

Diferența este că noi foloseam usturoi, iar americanii folosesc dovleci.

Și, dacă ar fi să aleg între cele două din perspectiva utilității gastronomice, recunosc că aș avea o anumită înclinație către varianta românească.

Pentru că, după ce termini cu alungatul spiritelor, usturoiul merge excelent la mujdei.

Dar, dincolo de toate discuțiile despre tradiții, influențe culturale și comercializare, cred că Halloween-ul are un merit pe care nu prea putem să i-l contestăm. Ne oferă un pretext să ne jucăm. Să ne costumăm, să inventăm povești, să ne speriem unii pe alții și să petrecem puțin timp într-o lume în care fantomele, vrăjitoarele și monștrii sunt doar personaje amuzante, nu lucruri de care trebuie să ne temem cu adevărat.

Iar dacă ai un copil mic prin casă, cum am eu, descoperi destul de repede că lumea aceea este mult mai interesantă decât ai fi crezut.

Pentru că Răducu, la vârsta lui, nu are nevoie de explicații istorice despre Samhain, migrația irlandezilor sau transformarea napului în dovleac.

El vrea să știe dacă putem face un dovleac înfricoșător.

Dacă putem pune luminițe în el.

Și, cel mai important, dacă există dulciuri. Eventual multe.

Ceea ce mă face să cred că, dacă Stingy Jack ar fi trăit astăzi, ar fi avut o concurență serioasă la capitolul negocieri, pentru că micul meu Diavol Tazmanian are deja o capacitate remarcabilă de a obține lucruri printr-o combinație de perseverență, farmec personal și ignorarea sistematică a argumentelor adulților.

Iar eu, care la începutul poveștii mă întrebam de ce avem nevoie de încă o sărbătoare, mă văd deja căutând un dovleac suficient de mare încât să poată fi scobit fără să-mi pierd degetele și suficient de mic încât să nu trebuiască să-l transport cu roaba.

Doamna Barbu probabil va avea grijă ca rezultatul final să arate decent, în timp ce eu mă voi ocupa de partea tehnică, ceea ce înseamnă că voi încerca să introduc în dovleac un sistem de iluminare care, în mod ideal, să nu necesite o sursă de alimentare industrială sau integrare cu Home Assistant.

Deși, acum că mă gândesc ... Un dovleac cu LED-uri RGB, senzor de mișcare și automatizare care să pornească o voce înfricoșătoare atunci când cineva se apropie de ușă ar fi chiar interesant.

Și, dacă tot facem asta, am putea adăuga și o cameră de supraveghere, ca să vedem cine vine după dulciuri. Eventual recunoaștere facială. Să nu primim aceiași copii de două ori.

Dar probabil că, în momentul în care voi începe să explic familiei de ce dovleacul are nevoie de o adresă IP, doamna Barbu îmi va reaminti, cu delicatețea care o caracterizează, că scopul activității era să petrecem timp împreună, nu să construiesc un sistem distribuit de management al entităților supranaturale.

Și va avea dreptate. De data asta.

Ceea ce este, sincer, destul de enervant.

Revenind la Jack, pentru că până la urmă de la el am pornit, cred că povestea lui are și o morală interesantă.

Omul a reușit să-l păcălească pe Diavol de două ori, să obțină promisiuni pe care probabil niciun alt muritor nu le-ar fi primit și să demonstreze că, atunci când vine vorba de șmecherii, imaginația umană poate depăși inclusiv așteptările forțelor întunericului.

Dar, în final, toate victoriile lui s-au transformat într-o problemă destul de serioasă. Pentru că a fost atât de preocupat să nu ajungă în Iad încât a uitat să se asigure că are unde să ajungă în altă parte.

Și uite așa a rămas să rătăcească prin întuneric, cu un cărbune aprins într-un nap, devenind peste secole simbolul unei sărbători în care milioane de oameni cumpără dovleci, se costumează și mănâncă bomboane.

Jack n-a reușit să intre nici în Rai, nici în Iad, dar a ajuns pe tricouri, căni, decorațiuni, felicitări, ambalaje de dulciuri și în vitrinele magazinelor din întreaga lume.

Practic, omul a ratat complet obiectivul inițial, dar a construit, fără să vrea, unul dintre cele mai cunoscute branduri sezoniere din istorie.

Și nici măcar nu avea cont de Instagram.

Așa că, anul ăsta, când o să vedeți un dovleac luminat la intrarea într-o casă, poate o să vă amintiți de Jack, irlandezul care a reușit să-l păcălească pe Diavol, dar n-a fost în stare să-și negocieze un loc de veci.

Iar dacă vă bate vreun copil la ușă și vă spune "Trick or treat!", dați-i o bomboană.

Nu de alta, dar după povestea asta eu unul am ajuns la concluzia că nu este deloc recomandabil să intri în negocieri cu personaje care au un nivel ridicat de determinare și foarte puține lucruri de pierdut.

Mai ales dacă au cinci ani. Și locuiesc cu tine.

Happy Halloween! 🎃